Prima mea stagiatură la oncologie pediatrică a rămas gravată în mintea mea cu tristețe și furie. Era prima mea zi ca intern la farmacie la Spitalul de Copii St. Jude din Memphis și – fără să îmi dau seama – de ce-ul meu, avea să mi se contureze. Foarte puțini dintre colegii mei au ales să fie acolo, sau poate chiar niciunul. Oncologia era o stagiatură foarte dificilă, nu neapărat din cauza provocărilor medicale și farmaceutice (poate cele mai dificile din domeniu, oricum), cât din cauza rezistenței de care trebuia să dai dovadă. Oncologia pediatrică, în special, este la fel de dificilă fizic și psihic pentru membrii echipei clinice cum este și pentru pacient și familia acestuia. Știam asta, și școala știa asta. De aceea un intern se descurcă acolo doar dacă acel intern (de exemplu, eu) CHIAR vrea să fie acolo. Și eu chiar am vrut să fiu acolo, deși aveam deja un copil de 3 ani și jumătate și eram însărcinată în 7 luni cu al doilea. Nu doar că am ales să merg acolo, să ajut și să învăț oncologie pediatrică, ci chiar am cerut să fiu acolo timp de 3 stagiaturi clinice (de 6 săptămâni fiecare), în loc de una singură. Am făcut asta pentru că într-adevăr vroiam să reușesc ceva într-o zi. Am vrut să învăț de la cei mai buni și să mă strădui să fac și eu cât mai bine. Totuși, nimic nu m-a putut pregăti pentru ce urma să văd și să învăț acolo.

Era un sfarsit de Octombrie rubiniu și ploios în Memphis. Spitalul se pregătea de parada de Halloween, iar echipa de la etajul de tumori solide urma să transforme cele două cabinete de îngrijire medicală în “Polul Nord” și “Polul Sud”. Toți trebuia să ne îmbrăcăm în pinguini și să facem parte din cea mai memorabilă paradă de Halloween vreodată: parada pacienților noștri ce urmau să viziteze Polul Nord și Polul Sud. În momentul în care am ajuns la acel etaj, purtând halatul meu alb, am văzut umbra unui copilaș în celălalt capăt al holului. Când s-a mai apropiat de mine, mi-am dat seama că era o fetiță care avea 2 sau poate 3 ani. Ea mergea pe o mică tricicletă colorată, ținând ghidonul cu mâna dreaptă și trăgând după ea un stativ IV mobil cu mâna stângă. Când s-a uitat la mine, am văzut prima dată zâmbetul ei adorabil și doi ochi mari; imaginea de neuitat a unui copil care venea direct la mine pentru că purtam un halat alb… și ea avea încredere în oricine purta un halat alb. “Cred că am nevoie de morfină” – mi-a spus.

Când s-a uitat la mine, am văzut prima dată zâmbetul ei adorabil și doi ochi mari; imaginea de neuitat a unui copil care venea direct la mine pentru că purtam un halat alb… și ea avea încredere în oricine purta un halat alb. “Cred că am nevoie de morfină” – mi-a spus ea.

Universul mi s-a prabusit, apoi mi s-a dilatat la loc si s-a prabusit iarasi când am procesat ce-mi spusese. Am rugat-o să mă ducă la camera ei ca să aflu cine este și cum pot să o ajut cât mai repede posibil. Chiar am făcut și o glumă cu o prințesă când îmi arăta drumul spre camera ei. Pur și simplu nimic în afară de cererea ei nu îmi arăta că fetița ar fi avut nevoie de morfină sau că avea vreo durere. O știam pe acea fetiță de doar câteva minute și-mi era deja nespus de draga. Imediat ce am aflat cine era ea și cine-i era asistenta, am revenit cu morfina și cu asistenta. In mai putin de un minut era iarași gata de joaca de parcă mama tocmai o chemase să-i sufle nasul și-acum pleca înapoi. Dumnezeule mare, oare chiar se întâmpla aievea? Da, se intampla. Mai mult, avea sa devina acel “motiv”, trist și dureros, pentru care aveam sa merg mai departe un deceniu mai tarziu.

M-am îndreptat catre biroul unde asistentele pastrau fisele pacientilor, locul unde urma să petrec o buna bucata de timp în următoarele câteva săptămâni, și m-am apucat să citesc fișa Prințesei. Era unul din pacienții de care trebuia să am grijă în acele săptămâni. Etajul de tumori solide avea foarte rar așa numitele petreceri de “gata-cu-chimioterapia”, dar Fundația “Pune-ți o dorința” era mereu acolo, nelipsita, planuind cum sa faca înca un copil fericit. Urmatorul pe lista lor era un copil bolnav în fază terminală. Dumnezeule mare!!! Era acea fetiță mică și adorabilă pe care tocmai o întâlnisem… Atmosfera din jurul meu a înghețat ca si cuprinsa de viscol. Dintr-odată mi-am amintit învațaturile unuia dintre profesorii mei preferați mi s-a confesat cândva că, pentru ea, ca farmacist la etajul de oncologie pediatrică, „dacă un copil moare fără să simtă durere, aceea era o VICTORIE”. O altă asistentă și-a luat o cană de ceai și s-a așezat lângă mine la masa cea mare și pătrată unde se tinea raportul de garda. În fiecare dimineață echipa se reunea acolo pentru a discuta despre fiecare caz în parte. Întâlnirea din acea zi se terminase, dar nimeni nu-și putea lua gandul de la acea fetiță. Ea avusese o singură dorință și era una simplă, pentru ea, însă pentru Fundație era poate cea mai dificilă dorință cu putință. Prințesa iși dorea să aibă o petrecere de ziua ei, atunci când împlinea 3 ani. Ziua ei de naștere avea sa fie in exact două săptămâni din ziua când am cunoscut-o eu, însă – vai! – speranța ei de viață nici nu se apropia măcar de două săptămâni!

A doua zi, la raportul de gardă, nimeni nu mai putea zâmbi. Toți cei aproape 20 de colegi de-ai mei, oameni capabili, inteligenți si pregatiți, ședeau amuțiți, neajutorați și cu lacrimi în ochi. Niciunul dintre noi nu se putea da bătut, pur și simplu trebuia să o mai ținem ÎN VIAȚĂ încă două săptămâni. Trebuia, chiar TREBUIA! Niciunul dintre noi nu ar mai fi putut trăi cu el însuși dacă nu am fi reușit acel lucru.

Inutil să mai spun că, scriind această poveste, am terminat deja jumătate din cutia de șervețele și s-ar putea să mai am nevoie de încă o cutie pentru a termina de povestit…

În ziua aceea și în următoarele două săptămâni am învățat că nimic nu poate opri un grup de oameni dedicați unui scop. Dacă oamenii potriviți se adună în jurul unei mese și lucrează împreună pentru un scop comun, ei pot și vor face imposibilul posibil. Cam așa au trecut cele două săptămâni. Când în sfârșit a sosit ziua cea mare, ziua fetiței, toată lumea sărbătorea. Fundația “Puneti o dorința” urma să o ducă pe Prințesă la cumpărături. Mama și frații ei, precum și asistenta ce se ocupa de ea au însoțit-o, pentru a se asigura că totul va fi bine și că nu vor apărea probleme. Noi, restul echipei, am rămas la spital, deși nu prea ne-am putut gândi la multe altele în acea zi. Câștigasem cu toții o victorie cu care nu vroia sa se mândrească nimeni. Petrecerea din ziua aceea a adus atâta fericire, dar și atâta furie totodată, încât niciunul dintre noi nu știa ce să simtă. Nici eu nu puteam să mă concentrez la nimic – beam cafea din două căni, mai rupeam câte o agrafă de birou în timp ce citeam evaluarea interacțiunii medicamentelor pentru a zecea oară, fără să înțeleg ceva din ea. Seful de lucrari a intrat în cameră de trei ori, întrebând de fiecare dată de singura persoană care nu era acolo, până ce s-a dat bătut și s-a așezat și el la masă cu noi. Eram tensionați, dar fericiți. Eram nerăbdători, dar nu și ușurați. Prințesa noastră împlinea 3 ani în ziua aceea, si avea să fie transferată la azil a doua zi sa moara, iar asta era imposibil de acceptat. Eram cu toții niște pinguini tare triști îngramadiți la Polul Sud și niciunul dintre noi nu putea sa digere prezentul acela cumplit.

Când liniștea a devenit pur și simplu insuportabilă, ușa s-a deschis și pe ea a intrat asistenta Prințesei, plângând. S-a așezat pe singurul scaun gol de la masă plângând in continuare, până când o voce foarte înceată și blajină s-a facut auzită din celalalt capat al camerei “Ce s-a întâmplat?…”. Acompaniată de un pahar cu apă și o cutie de șervețele, vocea a mai întrebat o dată “Poți să ne spui ce s-a întâmplat?”. Nici unul dintre noi nu știa cine întrebase, dar toți aveam aceeași întrebare în gând.

Asistenta Prințesei ne-a spus că au mers toți la cumpărături și au cumpărat de toate. Prințesa fusese foarte fericită și toți cei de lângă ea erau și ei fericiți – asta până când fetița a văzut o pereche de pantofiori. Era o pereche superbă de pantofi de prințesă – însă magazinul nu avea în stoc mărimea ei. Ar fi fost absurd și fară rost să fi comandat o mărimea necesară… Chiar și livrată a doua zi putea fi prea târziu pentru ea. Totuși, ei vroiau să încerce, să comande o altă pereche! Însă Prințesa i-a oprit stapână pe situație explicându-le că se mai putea face și altceva: ea s-a hotărât să cumpere o pereche de pantofiori cu o mărime mai mare, care era în stoc, pentru că – se gândise ea – va mai crește și pantofii i se vor potrivi in viitor…

Nici nu am cuvinte să descriu tristețea și durerea pe care am simțit-o cu toții în acel moment… Am crezut ca ți ochii imi vor sângera, nu doar inima. A fost atât de dureros să-i ascultam povestea asistentei încât niciunul dintre noi nu a mai fost la fel după aceea. La masa pătrată a raportului de gardă s-a lăsat liniștea. Nici șervețele nu mai aveam… Eram cei mai triști pinguini din lume.

Nici șervețele nu mai aveam, eram cei mai triști pinguini din lume.

În acea zi i-am promis Prințesei că NICIODATĂ – dar NICIODATĂ! – nu o să renunț la încercarea de a opri această boală în orice fel voi putea, câte zile voi mai avea. Prințesa este cu siguranța un înger acum și știu că veghează asupra mea de acolo de sus…

Găsește toate postările mele aici

© Copyrighted – All rights reserved to Dr. Alice C. Ceacareanu